Now Reading
FACE 2 FACE | CRISTINA JUNCU VS ELENA MANU

FACE 2 FACE | CRISTINA JUNCU VS ELENA MANU

Sunt frumoase, ambițioase, talentate și în permanentă dezvoltare personală și profesională.

Ambele se bucură, în prezent, de noi proiecte în universul lor actoricesc. Cristina Juncu s-a restartat maiestuos, după perioada de criză din prezent,  pe scena indoor a Teatrului Nottara în tulburătorul spectacol de teatru absurd scris de Eugene Ionesco, “Lecția” ; Elena Manu se pregătește, alături de Sabina Lisievici – scenarist – de o super premieră, o super poveste de dragoste inspirată din viața ambelor, “Dragoste pe coji de mandarine”.

Astăzi le așezăm face 2 face într-un nou interviu exclusiv realizat de Daily Magazine, de data aceasta despre esența pură a teatrului.

Enjoy!

Dacă ar fi să dau timpul înapoi, aş alege tot actoria pentru că…..

Cristina JuncuDe fapt, nu sunt foarte sigură că aș mai alege actoria, dar, dacă aș alege-o, aș face-o pentru că rămâne, în continuare, ceva ce mă animă și mă transformă în animal social. Am descoperit în ultimul an ce aplecare uriașă am către autoizolare, către sălbăticire. Îmi place extrem de mult să lucrez singură, să mă scald singură în ciorba propriei creativități – asta m-a îndreptat spre compoziție muzicală, în ultima vreme. Acum actoria sigur nu ar mai fi prima mea opțiune, dar ar fi singura posibilă, singura rațională, pentru că e singurul lucru care mă împiedică să mă închid în bula mea și să devin un omuleț al cavernelor, un fel de mic Diogene al lumii moderne. Nu mai iubesc meseria asta așa cum o iubeam la început, dar asta nu mă face (cred) să fiu mai puțin performantă atunci când sunt pe scenă, pentru că, în acele câteva zeci de minute, uit, în mod miraculos, tot ce nu îmi place la ea.

Elena ManuConsider că actoria m-a ales pe mine și, dacă ar fi să o iau de la început, tot asta aș face. Pentru mine actoria este un stil de viață

 

3 puncte forte/ 3 puncte slabe, personal analizându-mă, ca actriță, sunt…

Elena Manu Puncte forte: Sunt disciplinată, empatizez destul de ușor, sunt ambițioasă. Puncte slabe: Frică de respingere, uneori mă pierd prea tare în detalii și se crează un haos în capul meu, autocritica.

Cristina JuncuSunt extrem de rațională și încerc să găsesc justificări logice pentru orice fac pe scenă, sunt o maimuță bună, adică preiau foarte ușor prin mimesis lucruri care mi se arată sau mi se spun și sunt al naibii de încăpățânată atunci când simt că am găsit cheia de joc. Aș zice că aceste trei chestii pot să fie atât puncte forte cât și puncte slabe, în funcție de situație. 

 

Cel mai bun exemplu personal de supravieţuire pe timp de criză, pe care îl pot da colegilor mei actori este….

Cristina JuncuNu sta. Fă chestii. Nu am avut de supraviețuit, la propriu, deci nici nu m-aș putea gândi să dau sfaturi colegilor mei care nu au avut din ce trăi în perioada asta, pentru că nici nu-mi pot închipui cum e să treci printr-o asemenea situație îngrozitoare. Dacă vorbim, însă, de „supraviețuire” a psihicului, soluția e să rămâi activ. Creativitatea n-are margini în vreme de criză. Trebuie doar să te apuci să faci ceva și, poate, să te și ții de treabă. Pot ieși minuni sau nu, dar, în orice caz, ai un motiv să te trezești dimineața. Oh, și încă o chestie, apropo de supraviețuire. Pe timpul crizei ăsteia, purtați mască. Mie mi-a salvat pielea deja de trei ori.

Elena Manu Am tot avut discuția asta cu prieteni, colegi, de la începutul pandemiei și până acum. O să pară ciudat, dar nu am apucat să mă plictisesc în 2020. Atunci când eram izolați m-am mutat cu familia, am făcut tot felul de activități împreuna, am făcut sport, am citit mai mult, am dansat în casă, am scris. Consider că a fost o perioadă de vindecare sufletească și introspecție pentru mine. Până atunci nu am stat niciodată atât de mult timp singură, fiind o fire foarte sociabilă. După ce a trecut starea de urgență, neavând în continuare activitate în teatru, mi-am găsit noi pasiuni, cum ar fi Scuba Diving-ul. Asta nu înseamnă că nu mi-a lipsit și nu îmi lipsește scena și energia pe care publicul mi-o dau. Cred că ideea este să nu fim overthinking, să nu ne afundăm cumva în gândurile și în energia negativă din jurul nostru, pentru că ele oricum există. Sunt de părere că e important să ne găsim hobby-uri, să vorbim cu oamenii dragi, se pot rezolva probleme, se pot reînchega relații, se poate orice dacă energia e la un nivel înalt și știm să o folosim.

 

Cel mai drag proiect/spectacol al meu de până acum….

Elena ManuHahahaha, DA! Toate proiectele mi-au fost dragi, dar cel mai drag este un proiect care a luat viață recent. Am terminat de scris, de curând, o piesă de teatru împreună cu Sabina Lisievici. Pentru mine este cel mai drag proiect, pentru că este că și primul meu copil. Noi am scris-o, noi o vom pune în scenă și m-a bucurat tare mult feedback-ul oamenilor care au citit-o. Sunt convinsă că va avea succes. Se numește Dragoste pe coji de mandarine, este deja înregistrată la ORDA. Nu dau spoiler momentan, veți afla când va fi timpul. Preconizăm că o vom juca în curând, undeva prin aprilie, mai. Va vom ține la curent și vă așteptăm la spectacol!

Cristina JuncuAș avea o listă lungă, cu motivații diverse, pentru fiecare alegere. Vara asta, însă, s-a întâmplat un mic miracol. Atunci când autoritățile au dat voie teatrelor să joace în aer liber, un grup de actori ieșiți din carantină, hămesiți de joc și joacă, s-a adunat în jurul unei idei – hai să facem un spectacol-concert lejer, de vară, potrivit situației și să jucăăăăăăăăm!!!!!!!! Nu existau bani de producție, așa că am hotărât să facem un scenariu muzical bazat pe schițele lui Caragiale. Nu se puteau plăti drepturi muzicale, așa că am decis să scriu eu toată coloana sonoră și toate versurile. Sever Bârzan și Iulian Sfircea, acești îngeri ai beat-urilor, m-au ajutat, pro bono, cu aranjamentele muzicale cool. Pentru că era vară, pentru că era cald și pentru că aduceam oamenii din concediu, am vrut să avem, măcar, o atmosferă plăcută la repetiții, așa că am preferat să fac o distribuție cu prieteni, neținând prea tare cont de calitățile lor muzicale. Trei dintre ei nu mai cântaseră niciodată pe scenă, deci se-nțelege de ce e uluitor că spectacolul Oglinda neagră a fost  finalizat în 3 săptămâni de repetiții. Le mulțumesc și pe această cale colegilor Vlad Bălan, Rareș Andrici, Mihaela Subțirică și Crenguța Hariton pentru încrederea nebună pe care mi-au oferit-o, pentru faptul că și-au „mâncat vara” împreună cu mine și pentru atmosfera minunată de maimuțăreală generală pe care reușim să o păstrăm de fiecare dată când jucăm – apropos, vă așteptăm pe 21 Februarie la o nouă rundă de așa ceva, la Nottara!

 

 

 

3 lecţii învăţate de la regizorii cu care am lucrat până acum…

Cristina JuncuSă nu minți, să nu ucizi, să nu-ți faci chip cioplit….haha…Glumesc… dar nu de tot. Asta cu chipul cioplit e pe bune. Am învățat că fix atunci când aștepți de la un regizor marea cu sarea, o dai tu în bară ca actor. Pentru că îl investești, fără să vrei, pe regizor, cu capacitatea de a face și treaba ta de actor, așa că tu te pierzi în admirația pentru el și uiți de tine. Așadar, am învățat că nici un regizor nu e zeu, deși s-ar putea să se comporte ca unul. Am mai învățat că, de multe ori, nimănui nu-i pasă ce traseu și ce documentare ți-ai făcut tu pentru rol, atât timp cât se vede că ai ceva în spate. Sigur, e frumos să ai cu cine să vorbești despre gândurile tale în raport cu un rol, dar nu e neapărat necesar, dacă reușești, chiar și fără comunicare, să fii coerent. Dar cea mai frumoasă chestie pe care am învățat-o de la un regizor e ceva ce a spus un regizor cu care nu am lucrat niciodată ca actriță, tatăl meu, Cristi Juncu: cele mai bune spectacole sunt cele pe care actorii le joacă cu plăcere. Asta rezonează în mine mereu. Că spectacolul n-o să fie niciodată bun dacă nu reușesc să fac cumva să îmi placă ce fac în el. Ceea ce mă responsabilizează teribil în raport cu fiecare rol

Elena ManuAm avut onoarea să lucrez cu Mick Davis, regizorul filmului Modigliani, de la care am învățat mult mai mult de 3 lucruri, dacă ar fi să enumăr câteva atunci ar fi acestea: 1. Rigurozitatea, 2. Am învățat că a fi flexibil este un atu atunci când ești actor. De asemenea, am lucrat și cu Alex Nagy, regizor de teatru, de la care am învățat importanța detaliilor, el fiind un perfecționist. Mulțumesc amândurora și sper să mai am ocazia să colaborez cu ei. 

Pentru a fi un bun partener de scenă trebuie să….

Elena ManuÎl pui pe celălalt în lumina. Lucru pe care l-am învățat de la Nicoleta Petcu, acting coach, în cei 4 ani în care m-a antrenat în cadrul Let it Go Acting Studio și care, de altfel, mi-a pus bazele meseriei de actor. Și îi mulțumesc pentru acest lucru !

Cristina JuncuÎți privești și asculți real partenerii, să ai grijă de ei, să ții cont de starea lor de spirit, să încerci să îi cunoști cât mai bine, ca să știi cum să te raportezi la ei în funcție de ce primești de la ei. Un spectacol de teatru are atâtea variante câte reprezentații are. Asta e magia spectacolului de teatru – e în continuă mișcare, vibrează mereu altfel, în funcție de oamenii de pe scenă, dar asta doar dacă actorii se păstrează vii și deschiși la schimbare. Pe scurt, cred că asta definește un partener bun -e viu și receptiv la ce primește, pregătit să se adapteze.

 

3 mari provocări cu care m-am confruntat în actorie, ca business, şi cum le-am gestionat

Cristina JuncuUn lucru greu e acceptarea faptului că lucrurile nu stau chiar așa cum ți-ai imaginat atunci când ai ales să mergi pe drumul ăsta. Nu mă înțelege greșit, nu mă plâng. Cred că am avut o șansă uriașă să iau un concurs într-un teatru înainte să termin masteratul. Am un loc de muncă stabil, am un venit fix, am proiecte aproape non stop. Totul pare să meargă conform planului. Cu timpul, însă, apar niște dezamăgiri care țin de „ordinea firească” a lucrurilor: spectacole bune, pe care adori să le joci, nu se vând și mor în fașă din pricina unor probleme de marketing sau a targetului de public al teatrului, în timp ce spectacole mai slabe, dar mai ușor de ingurgitat, se joacă ani în șir doar pentru că „se râde” la ele; realizezi, în timpul unei situații de criză ca asta, cât de dispensabilă este meseria ta în percepția omului de rând; înțelegi, cu timpul, colegialitatea pe care o înveți în facultate are o limită și că ea e reprezentată, în teatru, mai mult de vârstă decât de valoarea profesională…. Sunt multe de spus, dar nu e locul, nici timpul să vorbim despre dezamăgiri. De fiecare dată când mi se mai  întâmplă să cad în puțul deznădejdii, îmi amintesc cât de privilegiată sunt să am un loc de muncă stabil în meseria asta. Pentru probleme de genul celor de mai sus, nu există soluții imediate. E un work in progress, publicul trebuie educat treptat, metehnele grele se vindecă bucățică cu bucățică, nimic nu se rezolvă peste noapte. Așa că mă mai așez  și eu, ocazional, într-un colț al muntelui cu probleme, dând, discret, cu măturica. 

Elena ManuActoria face parte din show business, iar fiecare actor este pentru sine, propriul antreprenor. Alegând să mă perfecționez continuu consider că am depășit astfel blocaje sau restricții de care alți colegi au avut poate, parte.

 

 

See Also

3 elemente pe care le consider a fi challenging în a aduce un text la viaţă

Elena ManuAtunci când nu reușesc să găsesc niciun punct comun cu personajul. Cred că ăsta ar fi singurul element pe care l-aș putea numi challenging. Iar atunci când sunt în situația asta, încerc să apăr personajul, să îi găsesc o poveste, să înțeleg de ce face ce face, de ce este și se comportă în felul respectiv.

Cristina JuncuE atât de ușor să transformi un text interesant într-un spectacol de teatru total plicticos. Nu aș vrea să fiu regizor. N-aș ști de unde să încep. Pot să vorbesc, însă, în numele meu. Ca actor, ce e challenging e, în primul rând, să găsești problema din spatele textului (planul doi, cum îi zicem noi). Ce mi se mai pare dificil este să reușești să alcătuiești un parcurs interior logic din vorbele personajului – ce anume i se întâmplă de ajunge să spună ce spune și să facă ce face. Al treilea lucru super-important, de care am vorbit și mai sus, este să rămâi deschis la schimbare, să nu legi cu lanțuri de fier parcursul alcătuit de vorbele spuse, pentru că, uneori, pot interveni elemente surprinzătoare în parcurs, care schimbă, dacă nu totul, oricum o parte considerabilă din spectacol. Îți dau un exemplu de care am mai vorbit, cândva, într-un interviu. Acum câțiva ani, s-a întâmplat ca partenera mea dintr-un spectacol să cadă în cap chiar înainte de ora începerii. Imediat după căzătură, a început să râdă, să facă glume, era relaxată, părea că nu pățise nimic grav. În spectacol, și-a uitat aproape tot textul. Cum ar fi fost să ignorăm ciudățenia faptului că avem un personaj dur și bătăuș care se bâlbâie și nu știe ce scoate pe gură? Ridicol, nu ? Singura modalitate în care spectacolul putea continua era să ne adaptăm la situație, să jucăm absurdul ei. Culmea e că acea reprezentație a rămas una dintre cele mai bune ale respectivului spectacol, pentru că toți am „înviat”, obligați fiind să fim mai atenți ca niciodată unii la ceilalți. 

 

Îmi găsesc bucuria atunci când nu fac teatru/film în….

Cristina Juncu -...van. Mă bucură când văd că bucur și pe alții, că ceea ce fac are un sens. Am descoperit despre mine chestia asta, că sunt foarte dependentă de fericirea oamenilor asupra cărora acționez. Îmi place mult să gătesc, și pentru că e o acțiune meditativă, dar mai ales pentru că îmi place să văd fața lui Andrei când mănâncă și îi place. Dacă nu-mi iese bun, e jale. Mi s-a întâmplat de mai multe ori să plâng ca proasta pentru că am ars o mâncare, dar problema mea nu era mâncarea în sine, ci faptul că omul căruia îi era destinată n-o s-o mai mănânce și n-o să mai zică „Mmm, ce bun”. Cam așa și cu teatrul. Dacă simt că rolul pe care îl fac e degeaba, că nu aduce nimic nou, că nu poate schimba cu nimic pe nimeni și că nici măcar nu distrează, îmi vine să nu mai joc. Dar joc, ce să fac ? N-am încotro, ăsta e jobul meu. Mă bucură teribil, însă, atunci când văd pe fețele (sau, de când cu măștile astea, în ochii) sau în râsetele oamenilor că se bucură, că înțeleg, că îi schimbă cu ceva. 

Elena ManuÎn dans, balet, ieșiri cu prietenii, călătorii în lumea largă și discuțîi interminabile cu mama, care îmi este cea mai bună prietenă. 

 

 

3 obiective setate pentru 2021

Elena ManuSă duc la capăt proiectele pe care le-am început și să fac cât mai multe, să mă dezvolt pe partea spirituală și să ies cât mai mult din zona de confort

Cristina Juncu2021 o să fie un an foarte special pentru mine, fiindcă o să lucrez la un rol super-simpatic și neașteptat: cel de mămică. E un rol fără text și fără acțiune stabilită, singura chestie fixă e că ar trebui să aduc un bebe  pe lume prin august – în rest, e impro. Sper să ne descurcăm cu un scenariu așa de liber. Apoi, ar mai fi faptul că aș vrea să rămân, pe cât posibil, activă cât mai mult timp. Scriu muzică în continuare, până în aprilie mai pot juca, apoi se vor trece spectacolele prin sita „mărimii burticii”. Obiectivul numărul trei ar fi că aș vrea să îl primim pe noul venit într-o casă nouă. Deci, am avea ca obiective introducerea unui personaj nou și a unui decor nou, dar fără să schimbăm acțiunea cu totul. Ăsta e planul. Rămânem deschiși la toate surprizele.

 

Dacă aş alege o actriţă care să-mi joace viaţa de până acum într-un film, aceea ar fi…

Cristina Juncu Dacă aş alege o actriţă care să-mi joace viaţa de până acum într-un film, aceea ar fi…Cătălina Mihai. Cu siguranță ar face viața mea să pară mult mai interesantă și mai hazoasă.

Elena Manu – Dacă aș fi primit întrebarea asta acum 2 luni probabil aș fi zis Lily James. Azi sunt de părere că prietenă mea, Sabina Lisievici, este perfectă pentru acest rol 😊)) Ne completăm atât de bine una pe cealaltă încât oamenii ne spun că suntem surori.

 

 

What's Your Reaction?
Excited
0
Happy
0
In Love
1
Not Sure
0
Silly
0
View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top