Now Reading
3 MOTIVE CU….ALIN GHEORGHIȘAN

3 MOTIVE CU….ALIN GHEORGHIȘAN

Avatar

Actor, regizor, textier, scenarist, cu o performanță fulminantă la Teatrul “Constantin Tănase” și o carieră impresionantă pe Broadway, Alin Gheorghișan este acel actor complex și om minunat, despre care lesne poți spune un mare BRAVO.

Îl descoperim azi într-un nou interviu din cadrul conceptului 3 Motive, implementat de Daily Magazine pe piața online din România. 

 

 

3 motive pentru care consider că viața mea este un adevărat spectacol!

Hm, Cristina Stamate avea un cuplet muzical numit ”Viața ca un spectacol”

Știi cum era?

”VIAȚA, CA UN SPECTACOL!

ÎNTRE FRUMOS ȘI URÂT,

CÂND SE LASĂ-NCET CORTINA,

VIAȚA E VIAȚĂ ȘI-ATÂT”

Deci, hai să fie primul motiv, AdevăruI! Cele mai reușite scenarii sunt cele scrise după întâmplări adevărate! Și pe scenă și în afara ei, adevărul se întoarce în favoarea sau împotriva ta! Doar trăind adevărul, te poți bucura de spectacolul vieții! După tot ceea ce trăiești…la final rămâne doar adevărul! Absolut, toate celelalte dispar odată cu tine!

2. Râsul…Motivul care face viața un spectacol este râsul! Râzi de tine! Râzi cu toată inima, tare…necenzurat! Râzi de toate lucrurile pe care ți le amintești, pentru că prostia inseamnă cu totul altceva! Râzi pentru că râsul este antrenamentul necesar sufletului în confruntarea cu tristețea! Râzi fonat! Îți va impune să-ți schimbi starea negativă!

3 Spectatorii. Viața mea este un spectacol pentru că las spectatorii în ea! Un spectacol fără public este, de fapt, o gâdilare de orgolii..un egoism…egocentrism…o evadare din realitate și un pas mare spre izolare!

Lasă-mă judecat, discutat și bârfit! Lasă-mă adulat și batjocorit pentru că, la sfârșit, oamenii care au asistat la spectacolul meu vor rămâne cu toate lucrurile frumoase din sufletul meu…și nu mă vor uita niciodată! Publicul empatizează cu omul, nu cu artistul! Pe artist îl admiră.

 

3 ”motoare” interioare care mă fac de neoprit în lumea artei!

1. FERICIREA. Sigur, FERICIREA are atât de multe înțelesuri… din fericire ”Fericirea” este una dintre cele mai puternice stări pe fondul căreia se naște arta, oricare ar fi ea! Oricât de limitat ai fi. Este atât de simplu de înțeles că, dacă dăruiești, te simți fericit, dacă regreți ceva, te raportezi tot fericirii de la un moment dat, dacă ești întrebat, ești fericit…și dacă există o singură secundă în care crezi că ești nefericit, tinzi să te gândești tot la un moment de fericire!

2. PERSEVERENȚA.  Astăzi, cu siguranță, ne-am învățat să facem totul cât mai bine și cât mai repede! Concurăm de cele mai multe ori robotizați! Perseverența este cheia pe care o ai neașteptând vreo validare. În ziua de astăzi nu mai spunem altor artiști colegi: Bravo! Cred că ești extraordinar!  Parcă, pe undeva, ne este teamă că, validându-l pe cel de lângă noi, riscăm să fim înlocuiți. Avem în permanență nesiguranța calității produsului oferit. Perseverența vine doar atunci când suntem siguri că actul, cu impactul pe care- l creăm, și repetitivitatea lui, au greutate, adevăr, sinceritate și, nu în ultimul rand, calitate! Doar atunci am puterea de a recunoaște calitățile celor din jur și de a defila cu ceea ce am la rândul meu de oferit!

3. IUBIREA. Iubirea este aproape un gest reflex al artei! În lume și, cel mai mult, în exprimarea artistică de orice fel, iubirea este un conglomerat de  reflexii. Prin artă înțelegem exprimări ale lipsei, destrămării, împlinirii, descoperirii, trăirii, morții, regăsirii, regretării, nașterii……………………………………………….. IUBIRII!! Cred cu tărie că artistul, oricare ar fi el, moare fără iubire. Moare și în adevăratul sens al cuvântului!

 

 

3 lecții invățate din experiența trăită în America

1.Adaptabilitatea. E lesne de înțeles că, la 20 de ani, totul pare ușor, firesc, simplu, frumos. La 20 de ani, dacă ești norocos, te lovești de lume, de societate, de adevăr. Atenție! Fără prea multă pregătire! Cu cât ești mai pregătit, cu atât tinzi să-ți susții convingerile făcând reverență Ego-ului! Pe undeva, tot ceea ce ai învățat din educație sau din experiențele trăite în familie, au sau nu aplicabiIitate. Tu ai responsabilitatea adaptării! Am fost întotdeauna un bun ascultător! Cred că poți afla întotdeauna ceva nou ascultând chiar și o poveste deja știută!  În momentul în care spui, la rândul tău, o poveste, descarci informații pe care deja le știi și, evident, nu ai cum să afli altceva nou!

În America, lucrurile funcționează după principiul ”Taci și execută!/ Faci sau nu!/ Nu poate întotdeauna exista un altul cel puțin la fel de bun ca tine/ Nu poți înseamnă că nu-ți dorești!/ Ești obosit? Folosești energia în alt scop decât cel care te determină să vrei să fii aici!”

Ele astăzi au aplicabilitate și aici, însă, în urmă cu 20 de ani, pentru băiatul răsfățat, iubit, care avea acasă absolut tot ceea ce putea să-și dorească un tânăr, părea, mai degrabă, adaptarea la regulile unei școli de corecție! Cât de bine mi-au făcut!

2. Acceptarea relativității în aprecierea artistică.  Pentru mine e pe undeva dificil și astăzi.  Presupune din start o detașare emoțională și o permanentă raportare la criteriile absolut matematice ce se vor a contura un concept de perfecțiune. Sigur că există perfecțiune! Perfecțiunea este șablonul conturat de către creator, producător, scenarist, regizor,autor, etc. Sculptura lui Brâncuși e perfectă, a lui Michelangelo.  MONALISA, OUĂLE FABERGE …sunt milioane de lucruri sau repere perfecte! Tu faci fitting sau nu! E simplu! Vă mai amintiți filmul ”Miss Litoral”? Concurentele trebuiau să treacă printr-un șablon anume care reprezenta perfecțiunea! Singura concurentă care a făcut fittingul perfect a fost actrița care juca rolul principal (Anca Țurcașiu).  Este exemplul elocvent și, dacă vreți, demonstrativ, al unei legi nescrise din acest domeniu artistic. Faptul că nu treci de o preselecție este datorat fittingului imperfect și nu întotdeauna lipsei calității performanțelor artistice.  Joan Crawford a primit rolul Mildred Pierce cu care a câștigat Oscarul pentru că reușise să sustragă scenariul și să-și asume atât de bine rolul, încât le-a fost imposibil să nu o distribuie în urma probei. Era evident că, fară acest avantaj, nu ar fi știut exact ceea ce caută regizorul și nu ar fi reușit să primească rolul. Să accepți că nu ești potrivit, chiar dacă tu știi că poți face acel lucru extraordinar, este dificil și presupune un soi de inteligență pe care eu am fost nevoit să o învăț la foc automat, la o vârstă fragedă. 

3. Nu există jumătăți de măsură.  Este probabil convingerea la care unui artist,  oricare ar fi el, îi este cel mai dificil să adere. Este responsabilitatea lui să se adapteze, să renunțe, să ignore, să creadă cu adevărat, să se lase influențat sau nu de factori externi carierei artistice.  Nu există artiști neînțeleși! Artiștii neînțeleși sunt cei care ajung la acest act de filantropie, de generozitate absolută! Cei care, atunci când nu mai au nimic, au puterea de a fi în continuare generoși cu ei și cu ceilalți. Este eronat să spui că cei care nu cred în valorificarea  jumătăților  de măsură și trăiesc pe principiul ”Totul sau nimic”. Trăiesc doar pentru a oferi și a lua TOT! DA! Sunt acei artiști în fața cărora lăcrimezi, te răscolesc, te ridici în picioare…te amuțesc…îi recunoașteți, îi recunoaște oricine. Orice om de rând.

Am învățat că regretul și nereușita vin și din incapabilitatea noastră de a ne respecta îndeajuns talentul! Aici este despre TOT…TOT inseamnă TOT! Adică presupune o consumabilitate ireversibilă. Prețul îl cântârești tu în evaluarea propriilor valori și în ceea ce preconizezi că va rămâne. În rest, ce să zic, întotdeauna există cineva care poate face în locul tău același lucru, cel puțin la fel de bine. Tu alegi, însă, dacă devii memorabil sau nu. 

 

3 lucruri de neuitat pe Broadway

  1. Gary Beach în The Producers. ”SPRINGTIME FOR HITLER”. Nu pot explica. Era actorie în stare pură, modestie, firesc, perfecțiune! O libertate interioară și o extrovertire de nedescris. Cânta în personajul fuhrer-ului cu gestica și vocea lui Judy Garland.
  1. Sentimentul permanent că te afli într-un film. Americanii redau în filme, extrem de fidel, realitatea. Sunt din generația crescută cu filme americane. Era o permanentă  senzație de cunoscut, oamenii, caracterele, strada. Tot era ceva ce mai văzusem și în aspectele negative, și pozitive!
  2. Profesionalismul ca pasiune, și nu corvoadă. Cred că adoptarea acestui comportament mă urmărește și mă ajută, daca vrei, și astăzi. Acolo i-am văzut și de- acolo i-am furat. Nu ai cum să știi mai bine decât regizorul ce trebuie să faci, indiferent de cât de strălucit actor ești sau cât de cunoscut.  Pot să-mi cos singur hainele și nu țip după cabinieră dacă am vreo haină ruptă. Eu nu mai am cabinieră și coafeză de 10 ani. Nu are timp coafeza să facă toată distribuția, pentru că noi, legea nescrisă a celor patru ore de dinaintea showul-ui nu ne-o însușim. Deci, trebuie să știu să îmi fac părul exact așa cum s-a decis. Schimbările rapide trebuie să le pot duce singur.  Spectatorul nu este vinovat dacă în momentul dintre acte cabiniera leșină.  Și știi ce înveți dintr-o experiență ca asta și nu înveți în facultate? Că nu există să nu găsești personajul! Dacă vreodată iți trece prin cap că nu găseșți personajul, înseamnă că nu faci ceea ce trebuie. Fă altceva! Apucă-te de tricotat! Acolo actorul care joacă, dansează și cântă în același timp, are un alt statut. Aici mai avem de așteptat!

 

3 personaje care mi-au venit mănușă în timpul ”Te cunosc de undeva”

Privind din perspectivă interioară, lucrurile stau simplu. Toate au fost frânturi din propriile trăiri aduse estetic în fața publicului sub forma caracteristicilor care formeazâ artistul. Să știi că din punct de vedere comportamental există o justificare în spatele oricărei acțiuni, gest, tic, meteahnă etc., deci, este vitală documentarea!

Nu există rol greu sau ușor, potrivit sau nepotrivit. Există concordanță. Rapiditatea cu care ajungi să înțelegi expunerea, gândirea, starea emoțională, echilibrul/ dezechilibrul, copilăria, moartea personajului. Te atașezi de ele. Te joci cu sexualitatea ta și a lor.  Este mult, mult, despre dezvoltare personală. Au reușit personajele arțiști care nu sunt actori și au refuzat participarea cântăreți despre care nu știam că nu pot cânta live. Cei care participă la TE CUNOSC DE UNDEVA sunt artiști extrem de talentați, care-și asumă responsabilitatea față de publicul lor. 

Să-ți dau totuși trei nume? Bine!

Liza Minnelli/Willy William/Psy

 

 

3 elemente ce fac din Teatrul „Constantin Tănase” unul distinctiv la nivel naţional

Teatrul de Revistă este teatrul ușor. Asta se spune. Ah, ești la Revistă? Ah, e ușor, ce teatru jucați voi? Asta mi se spune sistematic! Sigur, nu te poți pune în fața sistemelor de valori ale fiecăruia. Ce știu sigur este că eu sunt făcut să fiu pe scena lui Tănase! Am un public veșnic în așteptarea extraordinarului, care dorește ca eu, în cele cinci minute ale mele, să-i trec prin râs, plâns, iad, rai, durere, exaltare. Nu sunt prezentat, deci numele nu contează! Cânt live, fără efecte speciale, autotune, corecții. Dacă chiar îmi iese, este deja în trecut. Publicul aplaudă, uneori se ridică în picioare, dar nu-ți dă niciodatâ pașaportuI către succes. Data viitoare te va urmări cu aceeași exigență, neținând cont vreodată de succesele trecute! Te poți bucura! Sunt exemple după evoluția cărora publicul nu aplaudă! Sau strigă efectiv: Slab! Foarte slab! VAAAI! A FOST URÂT! NU MI-A PLĂCUT; NU AI CE CĂUTA AICI! Cine este dragă, ăsta? Nu ai niciodatâ un text pe care să-l inveți și să-l spui fără a interacționa! Adică, da! Publicul întreabă, reacționează….și tu de- asemenea! Au fost invitați în spectacole monștri ai scenei românești care au afirmat că nu se simt în stare să facă revistă, deși din afară părea simplu de tot! Pentru mine e greu! Dar minunat!

 

Teatrul Tănase nu construiește vedete, ci naște celebrități! Se știe asta de 100 de ani! Sistemul său de propulsare păstrează rețeta clasică, autentică, sinceră! Îți dă cele cinci minute. Tu faci ce vrei cu ele. Nu ai cum și pe cine să învinovățești în vreun fel. Capacitatea ta artistică este confirmată, deja, prin simpla ta prezență, însă viața pe care o ai aici este scrisă numai și numai de public! Am fost ani la rând ”Puștiul acela blond”…și a fost de-ajuns! Iubirea care vine spre tine în acest fel nu are egal. Tănase iți oferă șansa aceasta!

Teatrul Tănase, drum ireversibil! În teatru și din teatru nu te mai poți întoarce la ce ai fost. Este un soi de legâmânt, o stare care conduce, dacă vrei, astfel  destinul! Toată generația de aur a prins un moment pe această scenă! Ani la rând trăiți pe întuneric teatrul a fost podul spre exterior, spre cunoaștere! Cumva celor care i-au păzit pragul li s-a pus această pecete plină de însemnătate. Nu cred că a existat artist care să fi scris istorie și care să nu aibă cel puțin o amintire din teatrul Tănase! E aproape imposibil să mai vrei să joci în alt teatru dacă joci aici!

 

See Also

 

 

3 lucruri ce mi-ar plăcea să dăinuie/ să dispară din lumea artistică de la noi

Chiar și cele mai absurde lucruri cred că-și găsesc justificarea câteodată. Artistic vorbind, cred că publicul încă este avid, dornic și deschis. Atât timp cât există scop, cred că fiecare e liber să facă ceea ce vrea și publicul decide dacă vrea să cumpere. Mi-ar plăcea să rămână această tendință a publicului de a asculta.  Am scăpat de biturile repetitive și obsesive, fără scop și substanță! E o tendință în a căuta cât mai mult naturalețea produselor, sunetelor, profilelor  artistice în general. 

Cu ce aș fi bucuros dacă ar dispărea? Infuziunea stilurilor. Dacă merg de minune în design vestimentar (dar nu oricum și nu oricând) în alte forme de exprimare artistică nu au ce căuta. Cred că știrbirea autenticității curentelor e o crimă. Suntem destul de neștiutori, nu ne permitem. Acum trăim în permanență într-o confuzie, pentru că nu mai avem timp să citim trecutul plin cu adevăratele valori!

2. Mi-ar plăcea să dăinuie dorința publicului de a vedea prestații live. Este adevărat că online-ul este un propulsor mediatic extraordinar și un acces la informație mult mai comod!

Cred că dezavantajul major este acela că există o imensă probabilitate ca realitatea să fie mult distorsionată Astăzi nu mai este îndeajuns să fii bun. Trebuie să fii extraordinar. Nu toată lumea se naște cu veleități de geniu. Este dezamăgitor faptul că se pot pierde talente adevărate printre miile de reprezentații frumos șlefuite și lipsite de adevăr. Dacă aș vrea să dispară ceva, acela este programul de corecții vocale! Prefer mici falsuri într-o interpretare fabuloasă, decât un cântâreț extraordinar din punct de vedere tehnic, dar nereal. 

3. Aș vrea să dăinuie statutul actorului! De ceva vreme, actoria a devenit un fel de sport național, așa cum era în trecut tenisul. Toată lumea făcea tenis. Astăzi toată lumea e actor/actriță. Încă reușesc actorii să-și facă loc printre miile de performeri…cu greu! Statutul e oferit în exclusivitate de către public. Dacă încă există un sistem de valori în mintea și inima publicului, înseamnă că nu suntem pierduți.  Aș vrea să dispară frustrarea, concurența neloială, ura.  Astăzi nu mă mai interesează cât de valoros este colegul meu. Dacă-i iese prost, mor de fericire, neînțelegând că efectul negativ creat este unul comun.  Am întâlnit artiști mari care, dacă intrau după un altul mult mai tânăr, ce avea neșansa de a face succes, apelau la tertipuri actoricești pentru a tăia aplauzele! A existat dintotdeauna această competiție și, de cele mai multe ori, a ucis prematur valori adevărate. Nu este despre calitate artistică, este despre orgolii, despre nume, despre vandabiIitate, prețuire.  Ar fi ideal să dispară frustrarea. Da, se naște din neajunsuri, educație precară, zbucium interior dar, mai ales, din conștientizarea realității nefericite în raport cu propriul talent. 

 

3 mesaje de transmis generației actuale de actori pe fondul situației existente astăzi

1.Teatrul va dăinui orice s-ar întâmpla.  Sigur, e greu să joci cu mască. Dar ai învățat să joci cu un double skin (salopetă pe corp care acoperă în totalitate). Ai învățat să joci în pielea unui manechin negru, cu alți zece identici ție.  Acum o sută de ani se juca fără lavaIieră, ai învățat să șoptești tare. Teatrul nu moare, teatrul se schimbă!

2.Evoluția înseamnă momente de durere, înseamnă o pierdere, înseamnă adaptare, reinventare, dezbrăcare.  Încă se mai poate face carieră fără talent în România, dar nu se va mai putea!

3. Nu da vina pe destin, pe ceilalți sau pe lucruri în nereușitele tale! Nu te vei proteja! La sfârșit, în interior, tot pe tine te vei urâ! Nu-ți da voie! Nu fi relaxat nici atunci când dormi! Tratează cel mai ușor lucru ca fiind unul extrem de dificil!

 

3 moduri în care mi-ar plăcea că arta să ”reînvie” după pandemie

Privind în trecut putem vedea că arta, în general, găsește motive, noi forme și modalități de a renaște. Oamenii au această putere fantastică de a o lua de la capăt, au puterea de a uita, de a ierta. 

  1. Cred că ne vom focaliza pe exprimarea artistică prin gesturi de atașament, apropiere spirituală și corporală. Cred că aprecierea față de formatul actului  teatral  în spații publice, dar nu neapărat destinate, va crește.  Cred că ne va fi foarte dificil să acceptăm imbrățișarea, dar ne vom îmbrățișa mult mai mult decât înainte!
  2. Încalcă ”artistic” reguIiIe! SchimbăriIe aduse de pandemie sunt necesare, dar impuse, și cred că, pe undeva, omul iubește să încalce regulile impuse!
  3. Până și în estetica urâtului, artistul caută frumusețea și nu se va opri aici!

Și mai cred că viitorul stă în reflexia trecutului. Sunt convins că am reușit să readucem trecutul în sistemul nostru de valori, astfel incât să fim pregătiți să construim viitorul. Măcar din punct de vedere artistic. 

 

 

3 întrebări la care în prezent îmi caut răspunsurile personale

  1. Cum ar fi putut spiritul meu artistic să străbată calea unui alt fel de destin? Mediul în care am crescut a fost unul propice cunoașterii și deschiderii către frumos, artă, teatru. Am mers foarte mult la teatru. Am cunoscut în casa noastră oameni mari, fascinanți, oameni de cultură.  Tata a renunțat la visul său artistic pentru a face carieră într-un alt domeniu, mult mai compatibil cu viața de familie, însă vara cânta, uneori, pe terasă, la saxofon! După ce deja începusem să demonstrez și să pară că mă îndrept către o viață artistică, tata m-a dus la o audiție la Horia Moculescu, cu care era apropiat încă din 1965, dar nu-mi spusese niciodată despre prietenia lor.  Am dat probe de angajare la Teatrul Național fără succes. Nu eram copt și pregătit. Dinu Săraru, directorul teatrului din acea perioadă, era unul dintre oamenii apropiați familiei. Cred că asta spune multe despre cum am crescut și cum am fost educat. Probabil că nu aș mai fi ajuns niciodatâ la Tănase și pentru mine ar fi fost dramatic! Nu puteam fi în altă parte decât aici.  Sunt adoptat din căminul Sfânta Ecaterina (Orfelinatul de la Arcul de Triumf) de la vârsta de doi ani. Sunt rezultatul unei relații extraconjugale al unei femei care a făcut șase copii cu trei bărbați diferiți în 34 de ani de viață. A murit din cauza alcoolului și nu a crescut niciunul dintre copii. Toți au fost abandonați la familiile paterne sau orfelinate.  Unde aș fi fost astăzi dacă nu aș fi fost Alin Gheorghișan?
  2. Știu să ajung la orice personaj! Cum joc rolul de tată? E pe undeva în firescul lucrurilor ca nouă, bărbaților, statutul de tată să ne dea motive de îngrijorare, frustrare, teamă. Rămânem pentru prea mult timp copii. Paradoxal, artistul, bărbat sau femeie, are nevoie permanent de acces la copilul din el. Păstrarea firescului, a inocenței interioare și accesul la spiritul juvenil este un act de curaj și maturizare! Copilul, ca parte distinctâ a Eu-lui nu trebuie ferit de societate, el trebuie integrat, chiar dacă asta înseamnă expunerea celor mai mari temeri! Emoțional, actorul face încă din copilărie și până la moarte, pe structura aceluiași schelet, cele două roluri: rolul jucat pe scenă și rolul de mamă/tată, fiind firesc, la un moment dat necesar, să jertfească energia, atenția sau timpul în favoarea uneia și în defavoarea alteia ! Ăsta este motivul pentru care unii dintre actori renunță să mai joace sau nu-și doresc copii, și invers, cresc copii pentru care rămân doar niște prezențe temporale! Cei mai mulți preferă să trateze cu superficialitate cele două roluri în ideea că pot obține rezultate în egală măsură. Pentru mine, întrebarea rămâne, de-aceea o și expun! Ce, cum, cât voi reuși să fiu? Dacă am spus că am reușit, după ce mi-a spus Bianca (primul copil) primul” te iubesc”, astăzi, Marc (cel de-al doilea copil) mă învață cum să intru în camere ale sufletului meu în care nu am mai fost niciodată. Deci, mai am de învățat!
  3. Cum ne-am privi, comporta, interacționa între noi dacă am purta deasupra capului fiecare un ecran în care să fie afișate toate experiențele personale acumulate din trecut? Suntem superficiali, parșivi, prefăcuți, avizi, bârfitori! Construim în mintea noastră sau a celorlalți personaje, conturăm caractere, etichetăm, mânați în permanență de reflex, preconcepții, prejudecăți! Nu odată s-a făcut testul trecătorului care are nevoie de ajutor îmbrăcat bine vs modest! Suntem extrem de limitați și nepricepuți în aprecierea din aparențe! Nici până astăzi nu am înțeles că, pentru a obține atenția celor din jur, sunt îndeajuns niște mâini curate, dinți ingrijiji, păr ordonat și ceva de spus la purtător! Sigur, acționăm și în necunoștință, dar și în cunoștință de cauză! Curiozitatea mea stă mai mult în proiecția comportamentală pe care o determină cunoașterea în fața unui personaj aparent diametral opus! E simplu! Îl admiri/respecți/iubești pe Keanu Reeves în egală măsură și când pășește pe covorul roșu, și stând în picioare, în metrou, pentru că te raportezi la ceva ce știi deja! Ecranul acesta plin cu trecut ne-ar face mai buni, mai rușinați, sinceri, empatici, transparenți! 

 

What's Your Reaction?
Excited
0
Happy
0
In Love
0
Not Sure
0
Silly
0
View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top