Now Reading
Discoteca ’80 2021 – O poveste despre nostalgie

Discoteca ’80 2021 – O poveste despre nostalgie

Se spune că atunci când îți dorești ceva din toată inima, întreg Universul complotează în ajutorul tău. Se pare că eu mi-am dorit atât de mult să revin în BT Arena din Cluj în această toamnă, încât sâmbătă seara, nimic nu m-a oprit să văd și să revăd o parte din artiștii mei de suflet, la cea de-a patra ediție Discoteca ’80, în organizarea exemplară a celor de la Backstage Production. Sunt sigur că și ei și-au dorit la fel ca mine ca acest eveniment să se întâmple, pentru că a avut loc, așa cum se cuvine, după un an greu în care nu numai că nu ne-am mai bucurat de muzică, ci mulți dintre noi ne-am întrebat dacă vom mai avea vreodată parte de revederea artiștilor noștri favoriți pe o scenă live.

 

 

Având în vedere că eu respir retro, mă trezesc și adorm cu disco, vă dați seama că nu puteam lipsi de la Discoteca ’80, mai ales că este, cel mai probabil, ultimul eveniment retro din acest an, date fiind măsurile anti-covid pe care deja le anunță autoritățile. De aceea cu atât mai mare a fost bucuria mea personală să mă aflu din nou acolo, să retrăiesc momentele magice din anii trecuți. Și asta s-a și întâmplat: BT Arena s-a transformat din nou în, probabil, cea mai mare discotecă din România, nostalgia fiind din nou cuvântul de ordine, atât pe scenă, cât și în rândul audienței, ceva mai scăzută ca număr în acest an, dar la fel de entuziastă.

 

Înainte să vă spun cum a fost, nu pot să nu îmi manifest părerea de rău cu privire la atitudinea unor oameni din presă cu referire la acest eveniment, ca și cum am fi fost cu toții niște nesăbuiți. Vreau să precizez doar că nu trebuie să uităm că evenimente cu număr mare de participanți nu s-au întâmplat în acest weekend doar la Cluj și că acești oameni, mă refer la organizatori, au luat toate măsurile necesare ca evenimentul să se desfășoare în siguranță, respectând prevederile atât în ceea ce privește accesul, cât și desfășurarea evenimentului. Îmi pare foarte rău că își dau cu părerea oameni care, cel mai probabil, nu au fost niciodată la un astfel de concert sau la un concert în general, și care probabil habar nu au ce înseamnă organizarea unui astfel de spectacol, mai ales în condițiile actuale.

 

Mai spun și că nimic nu se compară cu emoția pe care o produce muzica live și, mai ales, muzica disco și că în ochii tuturor celor prezenți am remarcat bucuria reîntâlnirii artiștilor cu publicul lor și a fanilor cu muzica preferată și idolii copilăriei/tinereții. Cu siguranță, oamenii au nevoie de muzică și mai ales de muzica de care îi leagă cele mai frumoase amintiri. Același lucru l-am simțit și eu, și îmi pare tare rău că zâmbetul larg de pe fața mea a stat ascuns în spatele măștii, însă cel mai mult în această perioadă trebuie să avem cu toții grijă de sănătatea noastră.

 

 

Ne întoarcem așadar pe scenă, unde cu o punctualitate desprinsă dintr-un ceas elvețian, la exact ora 19:00, pe scenă a urcat simpaticul amfitrion al Discotecii ’80, Cristian Grindean, anunțând primul artist al serii și anume F.R. David. Artistul francez a încântat publicul cu vocea sa inconfundabilă și piese ca “Girl”, “Taxi”, “I Need You”, “Don’t Go” dar și hitul care l-a făcut celebru în 1982, “Words”, toate interpretate alături de o trupă live.

 

 

A urmat pe scenă Precious Wilson, cea cunoscută drept vocalista grupului Eruption, unul dintre “copiii” geniului muzical al anilor ’70-’80, Frank Farian. Imediat ce a urcat pe scenă, solista de origine jamaicană a renunțat la pantofii cu toc și a început să danseze desculță, simțindu-se vădit bine alături de publicul clujean. Precious a interpretat cele mai cunoscute piese ale trupei Eruption, printre care “Raising My Family”, “I Can’t Stand The Rain”, “Hold On, I’m Coming” (piesă în colaborare cu Boney M., trupă despre care vom vorbi mai târziu). Emoția a explodat la propriu în momentul în care s-au auzit primele acorduri ale hit-ului “One Way Ticket”. Nu puteam să nu remarc că Precious Wilson arată și cântă extraordinar, deși a cunoscut succesul acum mai bine de 40 de ani. Ce părere aveți despre asta?

 

 

După Precious Wilson, scena a fost acaparată de un trio austriac pe care, trebuie să recunosc, îl așteptam de foarte mult timp, pentru că face parte din soundtrack-ul copilăriei mele disco. Pe simplul lor nume, Joy, trupa formată din Andy Schweitzer, Michael Scheickl și Leo Bei au reușit să aducă “tears of joy” la propriu în ochii mei, cu piese ca “Hello”, “Valerie”, “Night of the Nights” sau “Japanese Girls” care s-a transformat pentru prima dată în Romanian Girls. A urmat piesa nelipsită de la ceaiurile dansante ale anilor ’80, “Touch By Touch”, iar toată sala a cântat împreună cu cei trei. A fost prima vizită a celor de la Joy în România, iar liderul trupei, Andy s-a declarat tare mulțumit de ce a văzut în țara noastră, sau cel puțin asta mi-a spus mie după show.

 

 

A urmat Gazebo, misteriosul italian cel mai bine recunoscut pentru succesul său din 1983, “I Like Chopin”, un reper al muzicii italo-disco, ascultat cu plăcere și astăzi de generații întregi. Extrem de energic și binedispus, Paul Mazzolini pe numele său real a cuprins în setul său piese clasice ca “Masterpiece”, “Lunatic”, dar și piese mai noi ca “The Secret”. Eleganța și șarmul său au rămas neschimbate, Gazebo părând că a descoperit elixirul tinereții. Să vă spun că mai târziu, după spectacol, m-am reîntâlnit cu Paul pe străzile Clujului, din pură întâmplare, și am discutat puțin despre ce s-a întâmplat pe scenă? De asemenea, puteți urmări o discuție tare plăcută despre muzică și nu numai cu Gazebo aici.

 

 

See Also

Puțin mai devreme amintisem de Boney M. Ei bine, Boney M. nu puteau lipsi de la celebrarea muzicii disco, reprezentați de solista originală, Liz Mitchell. Să vă spun că dincolo de succesul său și de experiența pe care o are, Liz este o persoană extrem de caldă și prietenoasă? M-a recunoscut imediat după interviul online pe care l-am avut împreună și mi-a oferit bucuria de a-mi semna LP-ul și posterul albumului “Nightflight to Venus” pe care îl ascult chiar și acum, în momentul în care scriu aceste rânduri.

Din setul lui Liz nu puteau lipsi piese ca “Ma Baker”, “Sunny”, “Rivers of Babylon”, “Bahama Mama” “Hooray-Hooray, It’s a Holiday” sau “Rasputin”, și am rămas impresionat de dansatorul flamboyant al trupei, Tony Ashcroft, care a încântat publicul cu mișcările sale deși cu mai puțin de o lună înainte a trecut printr-o operație la șold.

Bucuria și dorința lui Liz de a transmite mesajul pozitiv pentru care Boney M. sunt cunoscuți de atâtea și atâtea generații au ajuns cu ușurință la inimile celor prezenți care pentru o clipă s-au întors în frumoșii ani ’70 și ’80 în care hiturile Boney M. răsunau în toate discotecile europene.

 

 

Așteptările erau deja mari pentru main-act-ul serii, pentru că urma să urce pe scenă ABBA! Ei, totuși nu Agnetha, Bjorn, Benny și Anni-Frida, pentru că știm bine că ei pregătesc un concert revoluționar la Londra, marcând reunirea trupei după aproape 40 de ani și un nou LP, însă pe scena de la Cluj a urcat unul dintre cele mai apreciate tributuri ale trupei suedeze. The Show – A Tribute To ABBA pe numele lor, o echipă de aproximativ 20 de oameni au adus emoția și bucuria ABBA în fața publicului clujean, cu foarte mult profesionalism. Nu am reținut numele celor patru soliști, dar la cât de bine semănau cu cei patru ABBA, sigur ar fi răspuns dacă îi strigam pe numele celor originali. Totuși a existat pe scenă și o părticică din ABBA originală, saxofonistul Ulf Andersson fiind cel care a înregistrat cu cei patru suedezi, cel mai notabil pentru  piesa “I Do, I Do, I Do, I Do, I Do”.

 

 

Pentru aproape o oră m-am simțit teleportat în anii ’70 sau în musical-ul “Mamma Mia!”, fiindu-mi greu să decid dacă sunt la Stockholm sau pe insula grecească în care se întâmplă acțiunea musical-ului. De fapt eram la Cluj, în BT Arena și încercam să îmi imaginez cum ar fi sunat un concert ABBA original în anii ’70, dacă fie și un tribute band reușea să îmi transmită atât de multă emoție și bucurie.

Nu a lipsit niciun hit ABBA: de la “Waterloo” la “Mamma Mia’, “Gimme Gimme Gimme”, “One Of Us”, “Chiquitita”, “Fernando”, “Money Money Money”, “Super Trouper”, seara încheindu-se cu “The Winner Takes it All” și “Thank You For The Music”.

Tot cu “Thank You For The Music” vreau și eu să închei mica mea poveste nostalgică, pentru că într-adevăr, le pot spune celor de la Backstage Events care au organizat atât de frumos și în acest an Discoteca ’80, thank you for the music. Also, thank you for the emotion and for the good vibes. Și mi-am dat seama că, mai ales în situația incertă în care ne aflăm acum, avem atât de multă nevoie de muzică. De muzica bună, de o ancoră care să păstreze în noi aprinsă flacăra emoției și nostalgia, pentru că orice s-ar întâmpla, muzica anilor ’80 rămâne un pansament plin de optimism și de pozitivism, și sunt sigur că nu doar pentru mine. Sper din tot sufletul să ne reîntâlnim sănătoși anul viitor la o nouă ediție Discoteca ’80, fără măști și cu curajul de a ne îmbrățișa!

What's Your Reaction?
Excited
2
Happy
0
In Love
0
Not Sure
0
Silly
0
View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top